Referate economie
          N.A.T.O. Nivel: facultate


Preview referat
Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem, totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul 1900.

Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in secolul al nouasprezecelea astfel incât in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale si 176 de organizatii neguvernamentale.
In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incât in anul 1960 existau 154 de organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472.
In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii internationale.
In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intâmpla cu numarul organizatiilor neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii neguvernamentale, având caracteristici asemanatoare acestora.

Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate organizatiile internationale, atât cele interguvernamentale cât si la cele neguvernamentale.
Cooperarea in cadrul activitatii acestei „retele de interdependente" cum o numesc unii analisti, acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de refugiati si inca multe altele.

In prezent mai mult de 96 % din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.

Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in continuare suprematia si importanta atâta timp cât statele insele vor exista, deoarece organizatiile interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii autori.

Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc realizarea unui singur obiectiv si aplica constrângeri referitor la primirea de membri. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rând o alianta militara, in timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice.

In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative.
Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate decât organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza 10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca având vocatie mondiala, in timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca având vocatie intercontinentala sau regionala.
Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie, securitatea nationala si internationala.
Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinând birouri de legatura in mai mult de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si programe comune sau asemanatoare.

Cu toate ca sunt foarte raspândite din punct de vedere geografic, organizatiile neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile. Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale.

O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:

Natura geografica a scopului si obiectivelor organizatiei Tipul obiectivelor urmarite
Obiective multiple Un singur obiectiv
Mondiale (globale) - Organizatia Natiunilor Unite

- Organizatia Mondiala a Comertului
- UNESCO
- Organizatia Conferintei Islamice - Organizatia Mondiala a Sanatatii
- Organizatia Mondiala a Muncii
- Fondul Monetar International
- Uniunea Postala Universala
Intercontinentale, regionale si subregionale - Uniunea Europeana
- Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa
- Organizatia Statelor Americane
- Organizatia Unitatii Africane
- Liga Araba
- Asociatia Statelor din Asia de Sud Est - Agentia Europeana pentru Spatiul Cosmic
- Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord
- OPEC
- Comisia Dunarii
Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista (asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice.

Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decât calea liberala, pâna la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului puterii; controlul armamentului.

Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi urmatoarele:
Starea sistemului international: anarhie
Probabilitatea ca in sistem sa se produca schimbari si reforme: scazuta
Principalii actori ai sistemului international: statele si in principal marile puteri
Obiectivele actorilor principali: exercitarea puterii asupra altora
autoprotectie
securitate
Caracteristicile interactiunii dintre actori: competitie si conflict
Preocuparea permanenta a actorilor: securitatea nationala
Prioritatile statelor: asigurarea capacitatii militare
Practica curenta a statelor: fortele armate sunt utilizate pentru a sprijini diplomatia coercitiva
Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea; democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii, promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali". Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec. al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atât timp cât nu exista un drept international cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.

Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor nationale si internationale.

Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incât un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua, lor adaugându-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale.

Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.

Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul rând datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectând concomitent mai multe state.

In cazul unor activitati precum comertul international, protectia mediului, lupta impotriva SIDA, ori chiar in cazul unui conflict armat, pentru a putea gasi solutii acceptabile pentru toate partile implicate si care totodata sa conduca si la o eficientizare a eforturilor facute este evident necesara cooperarea multilaterala a unor diverse institutii guvernamentale si neguvernamentale din diferite state, din ce in ce mai mult in conditiile globalizarii.

Cu toate acestea, contributia numarului din ce in ce mai mare de organizatii internationale create in secolul XX la mentinerea pacii si securitatii internationale nu a fost foarte semnificativa pâna de curând. In ciuda unor abordari teoretice promitatoare si a unor eforturi de cele mai multe ori lipsite de eficacitate, practica a demonstrat ca in secolul pe care-l incheiem conflictele armate au fost frecvente. Aceasta nu trebuie sa ne surprinda intr-un sistem in care, in urma cu doar câtiva ani, la mijlocul anilor nouazeci, statele lumii alocau in medie de fiecare locuitor mai putin de doi dolari S.U.A. pentru eforturile O.N.U. destinate rezolvarii unor crize umanitare si unor situatii de urgenta generate de conflictele armate, in timp ce totalul cheltuielilor militare ale acelorasi state ajungea la nivelul impresionant de 960 de miliarde de dolari S.U.A.

Cu toate acestea, rezultatele eforturilor de prevenire si limitare a conflictelor armate, mai ales in ultimii ani, nu trebuie minimalizate.

In unele situatii, organizatiile particulare ori private nu sunt altceva decât pioni ai puterii politice si slujitori ai ambitiilor nationale. Organizatiile internationale insa, luând in considerare atât trecutul cât si situatia lor actuala, reprezinta o forta a carei tendinta este o cautare sistematica a unor mijloace politice tot mai eficace si eficiente in a face planeta noastra din ce in ce mai sigura pentru noi, locuitorii sai. Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decât sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a lungul timpului statele au fost in primul rând instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea cetatenilor proprii, in primul rând datorita proastei administrari a puterii. „Criza globala de incredere" in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu manifestarea tendintei antagoniste, de strângere a legaturii dintre state, de crestere a interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au tendinta de a se uni, formând astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale. Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori „spiritualizarea") frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.

Organizatii internationale/Organizatiile internationale si globalizarea
1.2. Organizatiile internationale si globalizarea

Fondul Monetar International a definit globalizarea drept integrarea internationala crescânda a pietelor, atât pentru bunuri si servicii, cât si pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat pentru a explica si a da sens continutului specific al capitalismului contemporan, desi nu toate procesele ce sunt parti componente ale globalizarii sunt noi. O mare atentie este acordata, in cadrul globalizarii, aplicarii noilor tehnologii (in cea mai mare parte utilizând cuceririle revolutiei informationale) in procesul de productie, dar si schimbarilor ce au loc concomitent in organizarea, managementul si comunicarea la nivelul unitatilor economice, al statului si institutiilor sale si al intregii societati, in general.

Contactele din ce in ce mai extinse (in plan economic, politic, social si cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizarii si conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le indeplinesc.

Politologii iau in considerare doua posibile tendinte de evolutie a procesului globalizarii: o tendinta optimista si una pesimista.

Conform scenariului optimist, sustinut de teoria neoliberala, suveranitatea nationala va fi din ce in ce mai restrânsa, pe masura ce globalizarea pietelor si a civilizatiilor va depasi frontierele geopolitice de astazi si va eroda puternic identitatea nationala creând „cetateni globali" care vor asimila interesele generale ale intregii umanitati.

Celalalt scenariu, bazat pe teoria realista, prognozeaza ca statele vor exacerba competitia in care se afla unele cu altele, tocmai datorita fenomenului globalizarii, incercând sa preia controlul asupra noilor tendinte. Aceasta competitie va reconfigura distributia mondiala a puterii, ducând la cresterea bogatiei si stabilitatii unora dintre state si dimpotriva, la saracirea si mai accentuata si la cresterea instabilitatii in tarile deja sarace, astfel incât, datorita globalizarii, decalajele dintre tarile bogate si cele sarace se vor accentua.

In luna martie 1997 la Salzburg, in Austria, s-a desfasurat cel de-al 50-lea Seminar International de Ştiinte Politice, consacrat analizei viitorului institutiei statului fata de transformarile produse de globalizare.

Principala intrebare care a fost pusa la aceasta dezbatere a fost daca statul si in special cel national se afla la sfârsitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizarii economiei, a rivalitatilor etnice si religioase si a reconfigurarii mondiale a centrelor de putere. Raspunsul pe care l-au dat acestei intrebari provocatoare reprezentanti din 32 de state, atât dezvoltate si puternice cât si mai putin dezvoltate si puternice a fost quasi-unanim negativ.

„Mai avem inca nevoie de stat" au aratat in luarile lor de cuvânt acesti reprezentanti, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele si taxele, pentru a face sa functioneze sistemul de protectie si securitate sociala, pentru a asigura protectia si conservarea mediului si pentru a asigura cel putin stabilitatea si securitatea interna.

Schimbarile ce au loc in prezent in sistemul mondial sunt datorate in primul rând globalizarii. Comunicatiile in timp real, datorita revolutiei in tehnologia informatica, genereaza noi relatii si un nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor.

Corporatiile multinationale produc bunuri in fabrici situate in nenumarate tari, pe continente diferite si diversifica gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenta juridica si financiara, reclame, implementarea retelelor informatice etc.). Pietele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde pâna nu demult bancile centrale (si deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor nationale, acum speculatorii privati (de exemplu George Soros), controleaza fluxurile si pietele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.

Pentru a putea face fata tuturor acestor provocari statele au creat institutii supranationale, ca de exemplu Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Fiecare institutie dintre acestea si-a creat propria politica (ce poate fi insa influentata de statele membre) dar si propriul corp de cadre, care nu depind insa de nici un guvern national. In paralel cu acest proces se constata o crestere a influentei organizatiilor internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global, intr-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizatie ecologista), la Amnesty International (organizatie ce monitorizeaza respectarea drepturilor omului), sau organizatiile ce promoveaza drepturile animalelor. Toate aceste organizatii internationale neguvernamentale au primit o recunoastere oficiala din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul sefilor de state si de guverne ce a avut loc in anul 1992 la Rio de Janeiro, in Brazilia in organizarea O.N.U. si a fost consacrata problemelor de protectie a mediului. In prezent, multe dintre organizatiile internationale neguvernamentale si-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizatia Natiunilor Unite de pe o pozitie unitara, in vederea obtinerii dreptului de reprezentare oficiala in cadrul procesului de deliberare si luare a deciziilor, propriu organizatiei mondiale.

Ca si marea majoritate a companiilor multinationale, marea majoritate a organizatiilor internationale neguvernamentale isi au originea si sunt bazate in Europa si America de Nord, actionând in sensul stabilirii de standarde internationale, finantând cercetarile in domeniul tehnologiilor de vârf pe care apoi le utilizeaza in activitatea proprie, fara a fi nevoite sa solicite aprobarile de rigoare din partea guvernelor statelor in care isi desfasoara activitatea asa cum ar face-o organizatiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.

Procesul de globalizare creeaza un imens profit si conduce la acumularea unor bogatii materiale apreciabile. Totusi, tarile nepregatite din punct de vedere tehnologic pentru a face fata cu succes acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu si intr-o oarecare masura si unele state din alte regiuni) vor face fata in curând unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a saraciei endemice.

Din aceste motive, multi politologi si politicieni, unele organizatii internationale neguvernamentale au aratat ca noua ordine mondiala ce este pe cale de a fi intronata sub impulsul procesului de globalizare va fi prea cruda si lipsita de morala, prea exclusivista in procesul de management al puterii. De aceea, se impune ca o conditie esentiala a avansarii procesului de globalizare, asigurarea unei „fete umane" acestuia, reorientarea globalizarii prin umanizarea sa, punerea in centrul sau a fiintei umane cu intregul sau bagaj de nevoi spirituale, temeri si susceptibilitati.

In paralel cu eroziunea din exterior, careia ii fac fata statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie sa reziste si unui proces de eroziune interna. Multe state mai trebuie sa gaseasca un raspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de catre diverse regiuni sau provincii, ce se arata nemultumite de inertia birocratiei si lipsa de initiativa a guvernelor centrale. Partizanii secesiunii intrastatale dau ca modele incununate de succes – statele asa-zise „tigri asiatici": Taiwan, Singapore si Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar in Statele Unite ale Americii, patru dintre statele componente ale uniunii au decis ca este mai eficient sa-si reprezinte interesele in mod direct la Organizatia Internationala a Comertului, unde au reprezentanti oficiali, in afara celui al guvernului federal american. O alta forta centrifuga o reprezinta unele grupuri etnice, rasiale si religioase ce lupta pentru independenta, autonomie ori cel putin o recunoastere oficiala si in mod implicit pentru a participa la administrarea puterii, in diferite forme. Sfârsitul razboiului rece a marcat redesteptarea unei multitudini de tensiuni nationaliste. In anul 1991 O.N.U. avea 166 de membri. In anul 1999 avea 185. Câte dintre noile state se vor dovedi viabile in timp? Care va fi atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic fata de statele ajunse in stare de colaps ca urmare a neputintei de a se adapta fenomenului globalizarii? Care va fi viitorul locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizând modelul Uniunii Europene, sa ia fiinta noi structuri regionale in Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un raspuns adecvat fenomenului globalizarii.
Dezbaterea in legatura cu globalizarea si efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor". Pe de o parte economistii inchisi intr-un adevarat „turn de fildes" clameaza beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificarii comertului international, facilitarii investitiilor transfrontaliere, ignorând insa costurile sociale implicite acestora.

Pe de alta parte, criticii liberalizarii comertului international si a pietelor de capital, nu dovedesc o cunoastere adecvata a mecanismelor si proceselor economice, dar devin din ce in ce mai activi (de exemplu serioasele incidente de strada ce au avut loc la Seattle, in S.U.A., in luna februarie 2000 cu ocazia summit-ului Organizatiei Internationale a Comertului si la Zürich in Elvetia cu ocazia Sesiunii Fondului Monetar International. Problema esentiala in discutia despre globalizare este aceea a eticii, moralei si justitiei in cadrul noii ordini internationale si nu aceea a beneficiilor libertatii comertului, pe care atât tarile bogate cât si cele sarace le recunosc, cautând in acelasi timp sa cucereasca o parte cât mai mare a pietei internationale. Dovezile in legatura cu costurile prea mari, in special din punct de vedere social, impuse de globalizare si dimpotriva cu beneficiile acesteia sunt contradictorii si interpretabile, deoarece se refera la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretari la rândul lor diferite, chiar contradictorii, in functie de anumite interese si de obiectivitatea relativa a analizei efectuate.

Se pare totusi, conform unor analisti ai fenomenului globalizarii, ca in realitate economiile nationale mentin inca un grad important de autonomie in raport unele cu altele (contrar opiniilor general acceptate despre tendinta cresterii interconectarii acestora), iar factorii de decizie politica la nivel national se bucura de mai multa autonomie decât afirma majoritatea analistilor in domeniu. In acelasi timp este de remarcat ca in ultimii treizeci de ani, datorita cresterii importantei schimburilor economice internationale gama deciziilor politice la indemâna conducerii politice a statelor s-a ingustat continuu. Exista, fara indoiala, o corelatie cu efect pozitiv intre deciziile diferitelor state de a liberaliza schimburile economice si nivelului cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state si le permit. Integrarea economica internationala ridica o dilema importanta: globalizarea mareste nevoia obiectiva a unei protectii sociale mai largi a populatiei reducând in acelasi timp capacitatea statului de a raspunde eficace acestei cereri. In consecinta, pe masura ce globalizarea se adânceste si se largeste, consensul national necesar asigurarii si mentinerii liberalizarii schimburilor economice internationale se erodeaza. Multe aspecte ale globalizarii sunt inca neclare, dar ceea ce este sigur este ca globalizarea nu este un fenomen din care toti participantii sa iasa invingatori.

Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politica asupra domeniilor in care opereaza companiile private. Aceasta pierdere graduala dar continua a controlului de catre institutiile statului semnifica o desfiintare a monopolului statului asupra suveranitatii nationale, stare ce este garantata de detinerea controlului asupra teritoriului national.

Existenta companiilor nationale, proliferarea lor si trecerea in patrimoniul acestora a unei parti din ce in ce mai mari din avutia nationala a diferitelor state micsoreaza in mod corespunzator capacitatea statelor de a-si exercita prerogativele de suveranitate, in egala masura cu reducerea independentei nationale ca urmare a integrarii politice in institutii suprastatale? Aceste schimbari deposedeaza suveranitatea statelor de valoarea sa functionala. Dupa unii autori se va ajunge chiar la situatia ca suveranitatea statelor sa nu mai aiba valoare din punct de vedere functional in cadrul relatiilor externe pe care statele le angajeaza cu actori de acelasi tip sau cu actori nonstate ce actioneaza in arena internationala. Regimurile internationale, precum acelea aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, care au fost eficiente in promovarea unor masuri globale in domeniul politicii monetare si in acela al liberalizarii comertului pot deveni la fel de eficiente si in rezolvarea de o maniera satisfacatoare a provocarilor generate de globalizare. O problema esentiala va fi gasirea de catre state a unui limbaj comun si a unor puncte de referinta, care sa constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza carora sa se poata edifica o cooperare echitabila si mutual avantajoasa. Teoreticienii liberali, care accentueaza posibilitatea tuturor statelor de a câstiga din cooperarea internationala, sunt in general optimisti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le ofera umanitatii. Teoreticienii facând parte din curentul realist, sunt mai pesimisti, aratând ca multe din aparentele câstiguri sunt foarte relative raportate la valorile fundamentale ale societatii.

Aceasta viziune trebuie raportata si la un alt aspect controversat al globalizarii: impactul asupra mediului global. Este necesar sa fie luate masuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar sa nu se materializeze sub impactul cresterii accentuate a consumului energetic si a diferitelor materii prime si resurse naturale. Cresterea accelerata a populatiei depaseste posibilitatea de adaptare corespunzatoare a productiei de hrana in multe din statele subdezvoltate, cu consecinte dramatice in plan social, creând adevarate crize umanitare. Cresterea dramatica a populatiei Terrei in secolul XX este fara precedent in istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani pâna când populatia planetei a ajuns la 1 miliard in anul 1804. Al doilea miliard a fost atins in 1927, cel de al treilea in 1960, al patrulea in 1974, al cincilea in 1987 iar cel de-al saselea chiar la inceputul anului 2000.

Impactul cresterii populatiei asupra dezvoltarii economice, a securitatii alimentare si a calitatii mediului este de mai mult timp un subiect de disputa si continua sa ramâna asa.

Exista in prezent doua grupuri de teoreticieni care abordeaza aceste probleme de pe pozitii diametral opuse.

Luându-si numele si orientarea doctrinara de la Thomas Malthus (autorul lucrarii devenite clasice „Eseu despre principiul populatiei", aparuta in anul 1798), neo-malthusienii cred ca populatia lumii desfasoara o activitate care in general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre, reducând pe zi ce trece capacitatea umanitatii de a face fata cerintelor propriei generatii si in special ale celor ce vor urma. Multi neo-malthusieni, dintre care multi sunt ceea ce se mai numeste ecologisti-umanisti, arata ca in prezent exista intrunite un set de conditii ale starii mediului natural care arata o deteriorare rapida a calitatii acestuia. Astfel, se apreciaza ca de la aparitia lucrarii lui Malthus si pâna in prezent populatia lumii s-a marit de sase ori in timp ce cantitatea de energie utilizata in fiecare an s-a multiplicat de o suta de ori. Suprafata acoperita de paduri s-a redus cu o treime, iar compozitia atmosferei a fost deteriorata ca urmare a activitatii umane. Sute de milioane de oameni sufera de malnutritie si mai multe milioane de persoane mor de foame in fiecare an in tarile subdezvoltate. Sute ori chiar mii de specii de plante si animale au disparut iar multe altele sunt pe cale de disparitie.

In contrast cu viziunea pesimista a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezinta celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimistilor cresterii" pune accentul pe tendinte globale complet diferite.

Speranta de viata globala s-a dublat in cursul secolului al XX-lea, ajungând in prezent la 64 de ani, in timp ce mortalitatea infantila a scazut de la 170 de copii nascuti morti la 1000 de nasteri in 1950 la doar 60 in 1990. Cresterea rapida a populatiei se datoreaza in primul rând reducerii mortalitatii si nu cresterii ratei natalitatii.

In ciuda unei triplari a populatiei lumii in cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a crescut intr-o proportie mult mai mare, iar starea de sanatate a populatiei s-a ameliorat considerabil. Oamenii zilelor noastre se hranesc mai bine, produc mai mult, dar si consuma mai mult decât in trecut.

Suprapopularea este o notiune care a fost prost definita si prost inteleasa, in viziunea adeptilor „optimistilor cresterii" termenul de „suprapopulare" nu are o definire stiintifica si un continut clar.

Problemele care in mod uzual sunt asociate notiunii de „suprapopulare" ca de exemplu foametea, supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de saracie si nu de „suprapopulare".

Desi exista suficiente voci care au gasit cauza diverselor catastrofe si dezastre ce au lovit in ultimul timp unele dintre cele mai sarace tari ale lumii, in realitate se pare ca pentru multe dintre acestea vina trebuie cautata in politicile si practicile curente ale diferitelor guverne si ale fortelor politice pe care acestea le reprezinta.

Este dificil de spus care dintre cele doua grupari, neo-malthusienii ori „optimistii cresterii" au dreptate, caci istoria nu ofera, inca, un raspuns clar la aceste probleme.

Diferenta absoluta dintre veniturile populatiei din tarile dezvoltate si cele subdezvoltate continua sa creasca, dar diferenta standardelor de viata dintre cele doua categorii de tari are o tendinta opusa, de reducere. Situatia economica a unora din tarile sarace s-a ameliorat in ultimul timp, caci produsul intern brut a crescut mai repede decât numarul populatiei. Totusi numarul populatiei ce traieste in conditii de saracie absoluta continua sa creasca.

Nu populatia in sine este cauza problemelor cu care se confrunta lumea de azi; ea este insa un factor ce agraveaza alte probleme printre care o proasta administrare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politica, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate. O problema deosebit de importanta, ce este in acelasi timp o componenta de baza a schimbarilor produse de globalizare o reprezinta securitatea mediului inconjurator. Totodata nu trebuie pierdut din vedere ca o multitudine de organizatii internationale, din ambele categorii adica interguvernamentale si neguvernamentale se ocupa in mod curent si cu obstinatie de monitorizarea acestui aspect cautând solutii spre a prezerva ceea ce avem.

Conceptul traditional de securitate a evoluat de-a lungul razboiului rece, intelegând securitatea drept o functie a competitiei in care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.

Securitatea mediului inconjurator este o abordare cu totul diferita a conceptului de securitate. Securitatea mediului are doua componente: prevenirea modificarii factorilor de mediu ca urmare a conflictelor armate si impactul degradarii globale a mediului natural asupra bunastarii generale a societatii umane si asupra economiei globale si a celei nationale.

In plus, trebuie luata in considerare si ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale ca urmare a degradarii conditiilor de mediu intr-o anumita regiune.

Ingrijorarea cauzata de deteriorarea securitatii mediului natural se bazeaza pe realitatea reducerii sensibile a resurselor naturale precum apa potabila, solul fertil, padurile, resursele piscicole precum si a diversitatii biologice ca urmare a disparitiei a nenumarate specii specifice florei si faunei. De asemenea, se produce o deteriorare continua a mediului de viata, precum stratul de ozon, clima, atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerarii activitatii economice globale. Pe termen lung, toate aceste modificari pot avea efecte dramatice, in lipsa unor masuri luate la timp si care sa vizeze inlaturarea cauzelor si nu numai efectele deteriorarii calitatii mediului. In caz contrar este posibil ca unele dintre modificari sa devina ireversibile.

Fiecare dintre amenintarile de natura ecologica la adresa bunastarii globale este insa caracterizata de un grad ridicat de incertitudine.

Aceasta incertitudine poate fi chiar comparata cu aceea asociata unor amenintari de natura militara. Planificarea actiunilor militare se realizeaza, de regula, luând in considerare situatiile cele mai dificile in care ar putea fi pusa organizatia militara si structurile componente ale acesteia, tocmai pentru a asigura sanse mai mari de reusita contracararii incertitudinii.

Specific securitatii mediului inconjurator este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenintarile la adresa mediului natural de viata sunt tot atât de importante pentru viitorul omenirii ca si amenintarea reprezentata de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.

Deoarece degradarea mediului afecteaza bunastarea populatiei si performantele economiilor nationale cât si a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui fenomen.

Guvernele si organizatiile interguvernamentale si neguvernamentale devin din ce in ce mai dispuse la cooperare in vederea gasirii unor solutii fezabile si acceptabile, lucru care cu câtiva ani in urma nu se intâmpla, guvernele si organizatiile internationale neguvernamentale gasindu-se, de regula, pe pozitii diametral opuse in abordarea problematicii securitatii mediului.

Un eveniment major in abordarea problematicii securitatii mediului il reprezinta Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinta O.N.U. asupra Mediului si Dezvoltarii (U.N.C.E.D.) care a adunat impreuna mai mult de 150 de state, 1400 de organizatii neguvernamentale si aproape opt mii de ziaristi. Programul de actiune asupra caruia s-a cazut de acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", da consistenta unor decizii politice referitoare la securitatea mediului si la dezvoltarea economica. Inainte de aceasta conferinta problematica mediului si cea a dezvoltarii au fost abordate in mod separat si de multe ori privite ca fiind in conflict una cu cealalta, sub motivatia ca dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.

Acum, dupa lansarea termenului de „capacitate de sustinere" o multitudine de probleme referitoare la mediu si dezvoltare sunt abordate in comun. Recunoasterea necesitatii unei abordari globale a problematicii bunastarii a fost marcata si la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii ce a avut loc la Cairo in 1994 unde problemele specifice demografiei intr-un context care sa sustina dezvoltarea au fost abordate dintr-o perspectiva globala, in interconditionare cu interesele specifice fiecareia dintre tarile participante.

Preocuparea pentru gasirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmata si la summit-ul „Rio Plus Five", o noua conferinta internationala desfasurata la Rio de Janeiro, in 1997.

Majoritatea specialistilor in probleme de mediu apreciaza ca urmatorii cincizeci de ani vor constitui perioada de timp in care se va decide cât de sanatoasa va fi planeta noastra in secolele ce vor urma. Este necesar ca in aceasta perioada sa fie armonizate modul nostru de viata cu tehnlogoiile de care dispunem si cu intreaga populatie, in intreaga sa diversitate.

2. ORGANIZATII INTERGUVERNAMENTALE

Fiind produse ale activitatii statelor, organizatiile interguvernamentale reflecta si promoveaza interesele acestora, utilizând instrumente specifice. Nu ne-am propus sa prezentam in mod exhaustiv organizatiile interguvernamentale, ci doar pe cele mai reprezentative, luând in considerare vocatia si obiectul de activitate al acestora, cât si numarul de membri.

Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a marcat in mod evident esecul final al Societatii Natiunilor, ce se infiintase in 1919 ca urmare a celor stabilite la Conferinta de Pace de la Versailles.
Cauta