Referate geografie
          Cele sapte minuni ale lumii antice Nivel: facultate


Preview referat
Numarul 7 a jucat in istorie si in mitologie un rol insemnat - cateva popoare ale Orientului antic ii atribuiau chiar o forta mistica; aceasta credinta a fost preluata, ca multe alte traditii, de vechii greci, in istoria carora vom gasi printre altele expeditia "Celor sapte impotriva Terrei", pe "Cei sapte intelepti", de asemenea "Cele sapte minuni ale lumii antice". Aceasta din urma nu era o creatie exclusiv greaca - Piramida cea mare, de exemplu, a fost proiectata si construita de egipteni (care i-au precedat pe greci in cateva sectoare importante, cum este cel al gandirii matematice), iar gradinile suspendate din Babilon au reprezentat o imbinare exceptionala a arhitecturii si tehnicii irigatiilor practicate in Mesopotamia.

Este limpede, prin urmare, ca nu poate fi vorba de "minuni" in sensul mitic al terminologiei - asadar de realizari fantastice, eventual atribuite unor forte supranaturale; erau lucrari de arhitectura si arta, iesite din comun prin caracterul lor monumental-impunator si realizarea la un inalt nivel artistic, reprezentand geniul demiurgic al lumii antice. Spunem si astazi despre un monument impresionant, demn de admirat, "este a opta minune a lumii".

Primul care a descris in ansamblu monumentele a fost Filon din Bizant (sf. sec. III i.e.n.), dar textul sau nu s-a pastrat decat intr-o traducere latineasca tarzie; Herodot, inainte de Filon, iar dupa Filon, alti autori antici de prestigiu - printre care Diodor, Strabon, Vitruviu, Pausanias - au dscris diferite monumente ca "minuni ale lumii antice", totdeauna in numar de sapte. De-a lungul veacurilor, unele au fost inlocuite - de pilda: zidurile Babilonului, prin Farul din Alexandria. Selectia s-a definitivat foarte tarziu (la inc. sec. XIX) fixandu-se asupra urmatoarelor sapte: Piramida lui Cheops (Kufu) de la Giseh, Gradinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, Templul Dianei (Artemisei) din Efes, Mormantul lui Mausol din Halicarmas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Farul din Alexandria si Colosul din Rhodos. Dintre aceste 7 monumente celebre ale antichitatii Piramida lui Cheops (Piramida cea mare) intruneste trei insusiri menite sa trezeasca in mod deosebit interesul: este cel mai vechi, este singurul care a supravietuit pana astazi si de la el se leaga o seama de chestiuni controversate care, de-a lungul vremii, si mai ales in ultimii 150 de ani, au dat nastere unor speculatii hazardate si unor dispute stiintifice adesea inversunate.

Nici cu celelalte sase monumente lucrurile nu sunt pe deplin lamurite - mai intai fiindca nu putem delimita totdeauna precis elementele mitice de cele istorice, apoi deoarece nu putem stabili decat cu oarecare probabilitate tehnicile folosite in constructie, in sfarsit, datorita faptului ca in unele cazuri suntem nevoiti a ne rezuma la presupuneri chiar si in ceea ce priveste infatisarea acestor monumente, deoarece sursele literare si iconografice (efigii pe monezi si altele) sunt fie sarace, fie contradictorii.

PIRAMIDA LUI KEOPS

Este cea mai veche dintre minuni dar si singura care poate fi admirata si in prezent. Denumita si Marea Piramida (este cea mai impozanta din cele trei alaturi de care se afla), dimensiunile sale sunt impresionante: la baza masoara 230,4 metri, iar in inaltime are 147 metri. Cea mai mare constructie din istoria omenirii, cladita fara ajutorul masinilor, Piramida lui Keops este construita din blocuri de calcar (in exterior) si granit (in interior). Laturile sale se unesc in unghiuri perfect egale de 51052' si se indreapta catre cele patru puncte cardinale ale Pamantului. O capodopera a abilitatilor tehnice si ingineresti ale vechilor egipteni, Piramida impresioneaza si prin precizia geometrica, prin taietura dreapta si imbinarea perfecta a pietrelor care o compun (unele dintre ele cantaresc 16 tone!).

Conform scrierilor lui Herodot, a fost nevoie de 20 de ani pentru ca aceasta constructie megalit sa fie ridicata de catre aproximativ 100,000 de oameni

GRADINILE SUSPENDATE ALE SEMIRAMIDEI DIN BABILON

"Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie de partu termeni continand doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat... Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca Voltaire si Cr‚billon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.

Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau "suspendate", ci dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15000 m.p. dupa cele mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se odihneau pe o adevarata padure de cloane.

Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. AScest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor".

In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: "Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile dintre ele [...]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior". Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi sitate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua mentiuni (intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cat mai cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.

Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) - ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul, necrutator, a distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand stavilirea apelor ii ocroteste si-I hraneste si ocroteste pe cei mult

TEMPLUL DIANEI DIN EFES

In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit , se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare.Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui tern mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate.

Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme trebuitoare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.

In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric, nr. 68/1972) ne propune o explicatie verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incndiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie".

Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tirziu, Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile friind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vinzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.

Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur !).

Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia, au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele - desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului de englezii J. T. Wood si D. G. Hogarth, al fragmantelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar. Dintre aceste incercari de reconstituire, cea mai verosimila pare cea produsa de A. E. Henderson.

In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina celebru - senatul efesian emises un decret prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fatza, dupa cum vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate...

MONUMENTUL LUI MAUSOL DIN HALICARNAS

Majoritatea incercarilor de reconstituire a Mausoleului ni-l prezinta ca pe un edificiu patrat, inalt de cca. 50 metri, sustinut de coloane si avand un acoperamant in forma de piramida, in varful caruia o cvadriga (car triumfal tras de patru cai) ii purta pe Mausol si Artemisa. Printre constructori gasim arhitecti si sculptori vestiti ai vremii - Timotheos, Leochares, Bryaxis, precum si Scopas; acesta din urma a lucrat, dupa cum am vazut, si la impodobirea Artemisionului, iar Mausoleul a fost una dintre realizarile sale - se pare ca murit (in varsta de 70 de ani) in 350 i.e.n., care este si anul terminarii monumentului din Halicarnas. Vitruviu nu exclude nici participarea lui Praxiteles (in locul lui Timotheos) - numarul constructorilor mentinandu-se constatnt la patru, caci initiasera un soi de intrecere pentru impodobirea fiecareia dintre cele patru fatade ale monumentului.

Mausoleul a supravietuit cateva veacuri (in ciuda ocuparii succesive a Halicarnasului de catre persi, macedoneni, romani, turci s.a.), pana la sosirea cavalerilor ordinului "Sfantului Ioan" (ioaniti); acestia vor sta aici din 1309 pana in 1522, cand Soliman Magnificul, dupa un asediu de sase luni, cucereste insula, in ciuda rezistentei darze organizate de marele maestru al ordinului, Villiers de l'Isle Adam (un stramos al scriitorului cu acelasi nume, din secolul XIX).

In cele peste doua veacuri cat insula s-a aflat sub ocupatia lor, Cavalerii de Rhodos (viitorii Cavaleri de Malta), au folosit monumentul "pagan" de la Halicarnas ca pe o cariera de piatra; transformati dintr-un ordin ospitalier intr-unul eminamente razboinic, siliti sa faca fata unor frecvente atacuri si asedii, construiau in permanenta fortificatii si alte lucrari de aparare. O parte a marmurei mausoleului a fost transformata in pulbere pentru fabricarea mortarului sau, prin ardere, pentru obtinerea varului. Marturii din acea vreme atesta ca, atunci cand au fost distruse temeliile, a fost descoperita o sala mare, din marmura de diferite culori, bogat ornamentata, de unde pornea un culoar catre o sala mai mica unde se afla un sarcofag. Deoarece se lasa seara si lipseau uneltele adecvate, deschiderea sarcofagului de marmura a fost amanata pentru a doua zi; dar in cursul noptii raufacatorii s-au furisat in sala golind sarcofagul, si astfel continutul lui a ramas pierdut pentru totdeauna, ba nici macar nu posedam un inventar cat de sumar al obiectelor aflate in sala funerara.

Este una dintre multele pricini pentru care, in ceea ce priveste incercarile de reconstituire a Mausoleului, ne aflam intr-o situatie asemanatoare cu cea legata de reconstituirea Artemisionului: fragmente gasite in fortificatiile din Rhodos, in zidurile fostelor edificii ale cavalerilor, la temelia unor modeste case ale localitatii turcesti Budrum si in locurile cele mai incredibile - in Villa di Negro din Genova, de pilda, a fost gasita (in 1865) o placa din friza ce reprezenta lupta grecilor cu amazoanele. Cum a ajuns acest fragment din Asia Mica in Italia? Nu stim, si probabil ca n-o vom afla niciodata, desi ipotezele nu lipsesc: in perioada medievala, republica Genova intretinea vaste relatii comerciale cu regiunile rasaritene si nu este exclus ca vre-un negutator intrepid sa fi gasit pentru fragmentele splendidei frize un loc in cala corabiei sale, alaturi de mirodeniile, tesaturile si celelalte marfuri occidentale

Alte fragmente (printre care unele din aceeasi friza zisa a amazoanelor) se gasesc azi tot la British Museum (intr-o celebra "Sala a Mausoleului") - provenienta acestore fiind de altfel cunoscuta: in 1846, Stratford Canning, ambasadorul britanic pe langa Sublima Poarta si, zece ani mai tarziu, Charles T. Newton, viceconsul britanic la Mitilene (antica Lesbos) le-au transportat, cu permisiunea sultanului, la Londra; de unde concluzia ca activitatea diplomatica, legata de chestiunile politice la ordinea zilei, nu exclude nicidecum interesul pentru vremurile demult apuse constituind domeniul arheologiei...

STATUIA LUI ZEUS DIN OLIMPIA

In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu departe de tarmul Marii Ionice, se afla Olimpia - asezare vestita in toata lumea helenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar, ci pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul marii de sanctuar - drum lung, strajuit de o parte si de alta de temple, altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus, incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de solidaritate panhelenica.

Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.

Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii - mai celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia, trecuta printre Cele sapte minuni ale lumii vechi.

Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai vietii la Olimpia si ca lucrarea sa anterioara, statuia Atenei Parthenos, a fost inaugurata in 438 i.e.n., ne ramane, pentru statuia lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431 i.e.n. Este, desigur, o ipoteza bazata pe conjuncturi (foarte probabila de altfel) in lipsa unor informatii exacte; Strabon si Pausanias ne-au lasat descrieri amanuntite ale impunatoarei statui, despre care vorbesc cu admiratie si respect, dar nu mentioneaza nicaieri anul inaugurarii - lucru firesc daca tinem cont ca Strabon si-a redactat Geografia cu peste patru veacuri mai tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui Pausanias dateaza din secolul II e.n.

Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile autorilor pomeniti mai sus si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos si bronz, cu bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚, zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.

Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. O explicatie ne propun G. si T. Chitulescu (in Sapte monumente celebre ale antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969): "Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna!".

Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imprial din 393, care interzicea ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.

Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de neintrecutul Fidias...

FARUL DIN ALEXANDRIA

........................................................................................

Cauta