Referate istorie
          Barocul Nivel: liceu


Preview referat
Imprejurarile care favorizeaza nasterea si propagarea caracterelor artei baroce, adica cele care au contribuit la transformarea stilului Renasterii, pentru a-l face sa alunece la cel prin care se defineste barocul apartin la trei categorii deosebite. Unele sunt de ordin istoric, altele de ordin psihologic, cele de-al treilea de ordin estetic.

In prima jumatate a sec. XVI asistam la unul din acele evenimente facute sa schimbe cursul istoriei, sa modifice criteriile morale ale oamenilor, sa atinga sufletele in ce au mai adanc si mai durabil, adica in credinta religioasa. Acest eveniment este Reforma.

Consecintele raspandirii ei sunt imense, in toate domeniile spiritului. Stim ca una din cauzele care o provocase fusese acea paganizare a oamenilor timpului, insotita de o relaxare a moravurilor si de o slabire a principiilor credintei adevarate. Ambele aceste rele erau datorate poate ideilor umanistilor, dar si conceptiilor artistice ale Renasterii, din ce in ce mai raspandita in clasele culte ale Europei, in deosebi printre cei care conduceau biserica de sub autoritatea papei. Dusmanii catolicismului imputau cu vehementa clerului inalt, in cuvantari si pamflete, senzualitatea si desfraul in care traia. Exemplele ce se citau erau cu adevarat uluitoare si ele zdruncinau din temelie autoritatea morala a sefilor. Biserica romana se gasea astfel intr-una din cele mai mari primejdii ce au amenintat vreodata existenta. .Ea trebuia sa se vindece ori sa-si vada credinciosii parasind-o, spre a o ataca apoi cu toata indarjirea pasiunii.

Cei de care depindea soarta religiei catolice : Papii, cardinalii, marii demnitari, se vad siliti sa reactioneze spre a da o satisfactie opiniei publice. Este ceea ce determina convocarea consiliului de la Trenta (1545-1563), menit sa fixeze normele sanatoase si morale, dupa care sa se conduca in viitor catolicismul. Rezultatele conciliului sunt vizibile in acea miscare cunoscuta in istorie sub numele de Contrareforma. Este raspunsul autoritatilor papale la atacurile si la amenintarile oamenilor Reformei. Printre ele, acuzarea de imoralitate si de senzualitate pagana era cea mai des auzita si poate cea mai justificata. Era cauza pentru care unul din principalele rezultate ale conciliului a fost redactarea masurilor prin care sa se purifice biserica, ceea ce a dus fatal la o simplificare si la o ingradire a artei, la o moralizare a ei in subiect si intentii.

Se imputa artistilor si clientilor lor, apartinand lumei religioase, introducerea unei idolatrii pagane, inadmisibile, in locasul lui Dumnezeu, a unui desfrau de imaginatie, care era o provocare directa, la pudoare si la puritatea spiritului crestinesc. Conciliul decreteaza deci alungarea din tablourile si compozitiile destinate clerului a tot ce putea destepta ganduri profane si rascoliri de patimi in privitor. Modestia si severitatea conceptiei se cuvine sa inlocuiasca libertatea abuziva care domnise pana atunci in casa Domnului. Hotarare eroica, dar greu de aplicat si condamnata sa fie incurand data uitarii caci vechile instincte nu pot fi multa vreme incatusate. In triumful chiar al bisericii, dupa criza profunda care o agitase si o condusese pana la pragul ruinei, ea gaseste un motiv suficient de incredere, deci o noua cauza de exaltare, ce se va traduce prin opere pline de avant si printr-o crestere nemasurata a sentimentului. In definitiv, se ajunge la o noua forma de senzualism, care constituie unul din caracterele izbitoare ale artei Contrareformei, mai ales sub aspectul ei Jesuit.

Astfel, in operele de arta si, in genere, in manifestarile culturale in legatura cu religia, ca o urmare acestui sentiment de incredere oarba, de reinoire a catolicismului, intalnim o nevoie adanca si chinuitoare de a se imagina aievea tot ce constituise viata martirilor, o predilectie pentru formele de autochinuire ascetica, pentru renuntarea la placerile lumesti, o pasiune aproape febrila pentru Christ Patimitorul, pentru Fecioara, pentru suferintele acesteia cand Fiul Ei se gasea rastignit pe cruce. Regulile ordinului iezuitilor, iesit ca o alta consecinta din conciliul de la Trenta, influenteaza in acelasi sens arta vremii. Printre cei care apartin acestui ordin se recruteaza marii mistici de atunci si marii predicatori. Pentru impodobirea bisericilor lor se face apel la cei mai mari aritisti. Ordinul fixeaza oarecum normele care vor prezida la desenarea planurilor si la decorarea lacasurilor cultului. Pe masura ce influenta iezuitilor creste in lumea catolica, estetica lor se impune in regiuni din ce in ce mai intinse. Stilul iezuit va fi astfel una din formele curente ale artei Barocului.

Acestea ar fi cauzele de ordin istoric si psihologic care provoaca nasterea si determina caracterele acestei forme asa de particulare de arta care s-a numit stilul Baroc. Dar mai esti si o alta de natura pur estetica. Ea nu determina poate, dar contribuie sa intensifice aspecte provocate de celelalte doua cauze, tocmai fiind ca actiunea ei merge in aceeasi directie cu influenta pe care o sufera arta de la evenimentele istorice si psihologice la care faceam aluzie. Aceasta cauza de ordin estetic este in legatura cu un fenomen observat atunci cand stilurile declina si se caracterizeaza printr-o lipsa de masura si de armonie, printr-un dezechilibru, prin manierismul care apare, in mod fatal, in perioada finala a stilurilor, fenomenul acesta observat si studiat este admis de mai toti istoricii de arta. In acest sens s-a putut vorbi de un baroc al artei clasice grecesti, in epoca alexandrina, cum s-a vorbit de un baroc al goticului. Era natural deci ca dupa formele armonioase ale Renasterii, sa asistam la transformarea lor in elementele exagerate si pletorice de care se va servi adesea Barocul.

Barocul se naste in Italia, ceea ce este cu totul natural, pe de-o parte din pricina infloririi la care ajunsesera acolo artele majore, pe de alta din pricina consideratiilor de ordin politic si psihologic de care am vorbit inainte. Italia va fi multa vreme inca acel rezervor de forte vii, din care se vor adapa toate miscarile importante in arta Apusului. Din acest punct de vedere nici o alta tara nu se va putea masura cu ea. Este evident ca temperamentul italian, impresionabil, pasionat, mai spontan decat al celorlalti occidentali, nu putin a contribuit la propagarea noului stil. Sa nu uitam inca tendinta locuitorilor Peninsulei spre exteriorizarile spectaculoase, pornite dintr-un orgoliu cu totul in spiritul Barocului.

De la italieni, Barocul se raspandeste in restul Europei, bine inteles acomodandu-se gustului public, imprejurarilor locale, temperamentului artistilor, scotand in relief una sau alta din trasaturile sale dominante, conform insusirilor particulare ale celor care il vor practica sau ale celor carora se adreseaza.

O observare preliminara, arhitectura devine din nou arta dominanta, care inglobeaza pe toate celelalte si careia totul se subordoneaza. Aceasta se explica poate si prin faptul ca monumentele de forme grandioase, uriase chiar, sunt toate in spiritul stilului si devin un fenomen aproape obisnuit. Ele apar ca un simbol al fortei dominatoare al Papilor sau a suveranilor cu putere absoluta. Era logic ca si celelalte arte sa fie mai ales utilizate spre a servi ca auxiliare acestei nevoi, generale la toti conducatorii autocrati de state, adica la cei care vor proteja artele.

Numele de Baroc ce s-a dat stilului sec XVII se pare ca este de origine iberica, spaniola sau portugheza. E un cuvant ce se intrebuinta spre a desemna o perla imperfecta, asimetrica, fata de o alta a carei forma era rotunda si regulata, fiindca asimetrice erau si liniile in stilul Baroc. De aici epitetul a fost intins la arhitectura, apoi la celelalte arte. Bineinteles ca la inceput denumirea avea un sens perorativ, asa cum se intampla si cu cea de gotic , aplicata artei sfarsitului Evului Mediu. Ea a aparut abia prin sec XVIII, intr-o vreme cand simpatiile esteticienilor mergeau toate spre stilul clasic. In fond, ea arata putina stima in care atunci erau tinute operele sec al XVII-lea.

Originea acestui stil, mai ales in ce priveste arhitectura, trebuie cautata insa in Renastere. De aici, din arta sec al XVI-lea tarziu s-au luat elementele care, modificate, prelucrate conform preferintelor oamenilor sec al XVII-lea au ajuns la acele forme, pe care le puteau considera ca perfect corespunzatoare estetice Barocului. Insa, desi punctul de plecare poate fi considerat in Renastere, ceea ce s-a imprumutat sec XVI-lea este asa de profund transformat, incat, in momentul in care Barocul ajunge la expresia lui suprema, formele de care se serveste vor fi nu numai deosebite ci uneori direct in opozitie cu cele ale Renasterii. Liniile unei cladiri, fiind ca am spus ca arhitectura este arta dominanta, adica conturirile ce o limiteaza, distributia volumelor, raportul maselor, asa de logice si de armonioase, prezentand in sec trecut o soliditate si un echilibru suveran, se vor complica pana la absurd, vor fi animate de un ritm sacadat, vor lua pozitii neasteptate, care par sa ameninte existenta chiar a cladirii. Artistii se vor stradui din toate puterile sa uimeasca, sa zapaceasca prin combinatiile cele mai bizare si mai neprevazute. Totul va avea aerul unui decor de opera, a unor combinatii provizorii, asemenea atator scenografii in teatru, care devenise unul din genurile predilecte ale modei timpului, in general se poate spune ca asistam la domnia tiranica a liniilor curbe si frante.

Se intalnesc fel de fel de combinatii contrastante, menite sa se contrabalanseze unele prin altele. Astlfel, daca intr-o parte a cladirii aparea o linie curbata intr-un sens ori un unghi intrat, in partea opusa era o linie curbata in sens contrar, un plan sau un unghi iesit in afara. Articulatiile unui monument care asa de lamurit si de cu franchete erau puse in evidenta in Renastere, acum vor fi ascunse, vor fi mascate de o imbracaminte exterioara. Pana si regulile constructiei vor fi modificate, in sensul ca suprafata cladirilor, zidite dintr-un material mai ordinar, va fi captusita cu un material mai pretios si mai pitoresc la infatisare. Blocurile de piatra, exact prinse impreuna si aparente pana atunci, rareori se vor mai vedea asa de clar intr-o constructie.

Sculptura si pictura ajung din nou ajutatoarele arhitecturii, sunt coborate la rolul secundar de arte decorative. Tendinta de a creea iluzii, de a mistifica pe privitorim, devine o norma generala. Cele doua nobile arte, carora Renasterea le datora mare parte din prestigiul sau, adesea nu vor avea alt scop decat de a contribui la aceste mistificari. De multe ori de pilda un decor este executat jumatate sculptat, cealalta jumatate fiind pictata. Niciodata un artist al Renasterii nu s-ar fi coborat la un procedeu atat de suspect. Insfarsit pictura mai are de multe ori menirea sa ne dea impresia ca spatiul decorat cu ea si inchis intre peretii unei cladiri se sparge, ca pe acolo se vede cerul, de unde se coboara cine stie ce coruri ingeresti, sau unde se indeplineste un miracol ce insoteste triumful vietii vreunui sfant. Correggio nu este strain de aceasta preferinta a oamenilor Barocului pentru perspectivele infinite, obtinute prin ajutorul picturii de pe plafoane.

Subiectele tratate de artisti , mai ales de pictori si de scultori la maniera lor ramanem uimiti de intensitatea sentimentului lor, de patosul pe care-l pun in executie, de ardoarea credintei, care imbraca uneori forme ciudata, mergand pana la un misticism care nu intotdeauna stie sa se opreasca acolo unde incepe dezechilibrul mintal. Gesticulare exagerata, poze si atitudini violent-extatice, ori teatral-dramatice, languare, manierism, tot atatea trasaturi care contrasteaza cu linistea nobila, cu stapanirea de sine, cu armonia din operele create de Renastere, cu exceptia poate a celor imaginate de Michelangelo care, dupa cum stim trece drept unul din initiatorii Barocului sau de Tintoretto, si el un alt initiator.

In sfarsit, irealismul se opune in Baroc rationalismului si naturalismului de la baza conceptiilor din vremea Renasterii. De aceea, poate, artistii Barocului vad totul in mare, construiesc monumente de dimensiuni colosale, se lasa dominati de optica scenei. Intocmai ca in decorurile de teatru (este de remarcat de altfel dragostea oamenilor sec XVII pentru acest gen literar) ei planuiesc monumente despartite in mai multe corpuri care se succed in spatiu, in planuri adesea la nivele diferite si care comunica intre ele prin poduri suspendate, prin arcade, prin galerii aeriene.

Planul general al unui ansamblu de constructii este de mutle ori radiant, pornind de la o cladire centrala sau de la o piata, in mijlocul careia se inalta o fantana de mari proportii, un obelisc, o statueta colosala. Uneori in nevoia de grandios, arhitectul nu se opreste la zidurile exterioare ale constructiei, ci o imagineaza ca facand parte dintr-un ansamblu de sistematizare mult mai intins, in care intra tot terenul inconjurator, adica parcurile, lacurile, padurea si pajistile din jurul ei. Imaginatia de vizionar a unui Piranesi, in aqua-fortele sale, nu este decat in forma paroxistica si de o inalta putere sugestiva, imbracata in arta unui gravor de geniu, a unor insusiri destul de generale printre oamenii barocului.

Pentru a intelege ce inseamna un ansamblu arhitectural al Barocului un exemplu edificator este Piata Sf. Petru din Roma.

Vorbind de rolul Iezuitilor in crearea stilului Baroc exemplificam Biserica din Roma construita de acest ordin, ea fiind printre primele cladiri in care ne intampina tendintele stilului si a fost ridicata intre 1568-1576, dupa planul lui Giacomo Vignola, elev a lui Michelangelo, arhitect si teoretician al Barocului.

Cu cat inaintam spre mijlocul sec XVII cu atat detaliile caracteristice stilului Baroc se inmultesc si se accentueaza. Borromini (1599-1667), elev al lui Maderna este poate arhitectul care a contribuit mai mult la progresele formelor noi, lui datoranduse intre alte multe constructii frumoasa biserica Santa Agnes din piata Navonna.

Pietro de Cortona, pictor si arhitect (1596-1669) merge si mai departe cu inovatiile in frumoasa fatada a Sf. Maria della Pace.

S-ta Maria della Salute este opera arhitectului Baldassare Longhena (1604-1682).

Una din numeroasele fantani decorative este Fontana di Trevi executata de Niccolo Salvi in ce priveste arhitectura si de Pietro Bracci in ce priveste sculptura, in prima jumatate a sec XVIII. Mai putin monumentala, insa desavarsita prin proportiile si gratia ei, este fantana Tritonului, opera lui Bernini, in piata Barberini.

Cum am amintit si la inceput, in Baroc sculptura si pictura devin din nou auxiliarele arhitecturii. Arhitectii decid de cele mai multe ori despre locul si forma pe care decoratiile, plastice sau in culori le vor ocupa in fatada sau in interiorul unei cladiri. In realitate situatia este ceva mai complexa si mai nuantata, astfel ca multi dintre arhitectii insemnati, sunt in acelasi timp sculptori sau pictori decoratori de plafoane. In aceasta dubla calitate ei isi determina uneori singuri rolul pe care-l vor indeplini in celelalte domenii, partea de contributie pe care o vor aduce intr-o constructie insemnata. Asa incat, nu se poate pretinde ca in toate imprejurarile arhitectul comanda sculptorului ci mai degraba ii cere, cand este vorba de o personalitate de mare importanta, o colaborare foarte stransa. Asa s-a intamplat cu Geovanni Lorenzo familiar numit Gianlorenzo-Bernini. E una din figurile cu adevarat stralucite ale acestei epoci, iar opera sa bogata, variata, personala, in transformarile ce le sufera, se confunda cu o evolutie insasi a sculpturii baroce.

Una dintre operele capitale ale artei italiene este colonada Sf. Petru realizare grandioasa ce se poate masura cu oricare alta, oricat de faimoasa din sec al XVIII-lea, autoru fiind Gianlorenzo-Bernini. Ca sculptor se poate afirma fara exagerare ca el este cel dintai artist al vremii sale.

Se naste la Napoli dar e de origine toscana, ceea ce nu trebuie pierdut din vedere cand ii analizam maniera. Cea mai mare parte a activitatii sale o petrece insa la Roman in serviciul Papilor. Se poate vorbi deci de dansul ca de un reprezentant, aproape ca de un sef al Scolii Romane in sec al XVII-lea. Traieste de la 1598-1680. Viata sa, ca alta data cea a lui Michel-Angelo umple aproape un secol. El a inceput sa produca inca de la varsta de 15ani, si a continuat sa lucreze pana la sfarsitul vietii sale, perioada sa de activitate intensa trecand de 65ani. Bernini a trait astfel imprimand pecetea puternicii sale naturi, celei mai stralucite perioade a Barocului.

Toti contemporanii vorbesc de dansul ca de un om inteligent, dotat, ca si multi alti mari creatori, cu un temperament in acelasi timp ardent si reflectat, entuziasmandu-se repede, insa obisnuit sa cantareasca de aproape mijloacele realizarii, ca si principiile pe care le pune la baza lucrarilor sale. Ca toti cei educati in contact cu operele nemuritoare ale Renasterii, el simtea realitatea cu putere si niciodata nu s-a departat prea mult de ea, nici chiar in perioadele .....................................



Cauta