Referate istorie
          Esecul comunismului Nivel: liceu


Preview referat
Dupa cum am invatat la Istorie, incercarea partidelor comuniste de a construi o societate fara clase si fara exploatarea omului de catre om s-a bazat pe teoria elaborata de Marx si Engels la jumatatea secolului XIX, numita de urmasii lor "socialism stiintific" sau "comunism stiintific". (Eu am sa numesc aceasta teorie "socialismul lui Marx" sau "socialismul marxian", si voi arata in cadrul acestui eseu care sunt motivele mele).

Principalul autor al socialismului modern, ca doctrina politica a clasei muncitoare din capitalism, a fost Karl Marx (1818-1883). El nu a fost muncitor, si nici fiu de muncitor. Provenit dintr-o familie burgheza (evrei convertiti la protestantism), tanarul Marx a studiat Dreptul si Filosofia la universitatile din Berlin si Jena. S-a casatorit cu fiica unui consilier aulic, deosebit de educata, cu care a avut cinci copii. Intrand in conflict cu statul politienesc prusac, datorita unor articole critice, Marx este nevoit sa emigreze la Bruxelles, apoi la Paris, pentru ca in final sa se stabileasca definitiv la Londra, capitala celei mai democratice si mai tolerante tari din epoca. Aici a si murit, la varsta de 65 de ani.

Spiritul critic si curajul de a spune ce gandeste l-au facut pe Marx un om incomod, care a fost parasit, pe rand, de colaboratori si chiar de prieteni. Singurii oameni care au ramas langa el pana la capat au fost Jeni Marx, sotia lui, si Friedrich Engels, prieten din tinerete. Despre Engels n-am sa scriu prea mult, pentru ca il consider mai putin important din punct de vedere teoretic. Om cu calitati intelectuale si morale deosebite, el a fost, totusi, "mana a doua" (il consider mai mult "locotenentul" lui Marx decat "colegul" lui). Engels nu avea studii superioare; se poate spune ca a fost un "autodidact genial". Engels avea vaste cunostinte despre istoria stiintei si despre rezultatele stiintei din epoca lui. Acest lucru i-a permis sa inteleaga ideile novatoare ale prietenului sau si sa-l ajute, de multe ori, in redactarea unor lucrari (care au si fost publicate sub numele ambilor).



CE ESTE MARXISMUL?

Opera lui Marx este formata din trei parti mari: 1) conceptia filosofica; 2) teoria economica; 3) doctrina politica.

Deoarece in practica partidele comuniste au pretins ca aplica doctrina politica ("socialismul stiintific"), ma voi ocupa doar de a treia componenta a marxismului.

Doctrina politica decurge in mod logic din teoria economica, in principal din teoria plus-valorii, care explica exploatarea capitalista. Constatand ca muncitorii sunt exploatati, Marx a tras concluzia ca ei nu pot avea o viata omeneasca. Din exploatarea economica rezulta si o dominare politica, precum si o subdezvoltare culturala. Personalitatea lor este unilaterala si instrainata fata de adevarata esenta umana, care ar trebui sa fie "personalitatea multilateral dezvoltata". In concluzie, "pentru a-si manifesta personalitatea, proletarii trebuγie sa rastoarne capitalul", caci acesta a devenit o forta "supraomeneasca".

Spre deosebire de inaintasii lui socialisti (Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourier, Ferdinand Lassal sau Pierre Joseph Proudhon), Marx a constatat ca principala contradictie a societatii capitaliste este aceea dintre munca si capital, concretizata in contradictia dintre proletariat si burghezie. Aceasta contradictie este obiectiva, independenta de vointa celor doua clase; ea nu poate fi rezolvata in cadrul societatii capitaliste. Singura solutie este inlaturarea acestei societati, adica o revolutie socialista, organizata si condusa de proletariat, prin care societatea capitalista sa fie inlocuita cu o noua societate, superioara: societatea socialista. Pentru ca aceasta sa se produca, trebuie sa fie indeplinite cateva conditii de baza:

a) muncitorii trebuie sa devina constienti de necesitatea de a rasturna capitalul, precum si de faptul ca acest lucru este in interesul lor;

b) ei trebuie sa se uneasca (nu numai la nivel national, ci si la nivel international, caci exploatarea este la fel in toate tarile capitaliste);

c) ei trebuie sa se organizaze nu numai in plan profesional (in sindicate), ci si in plan politic (in partide).

Pentru a contribui la indeplinirea cat mai grabnica a acestor conditii, Marx si Engels scriu, in 1848, Manifestul Partidului Comunist, care se incheie cu celebra chemare "Proletari din toate tarile, uniti-va!". Lucrarea a fost scrisa la cererea unei organizatii muncitoresti intitulate "Liga Comunistilor", infiintata la Londra, in 1847, si considerata de multi istorici primul partid comunist din istorie. Ce spun Marx si Engels in Manifest?

In primul rand, ei arata ca istoria omenirii nu a fost altceva decat istoria luptei de clasa. Aceasta se duce intre cele doua clase fundamentale ale fiecarei oranduiri: sclavii si stapanii de sclavi (in sclavagism), taranii iobagi si nobilii feudali (in feudalism), proletariatul industrial si burgezia (in capitalism). Dar burghezia este prima clasa din istorie care a avut o ideologie revolutionara, s-a organizat politic si a luptat pentru instaurarea noii oranduiri (oranduirea capitalista).

In al doilea rand, ei arata cum fiecare oranduire, numita de ei "formatiune sociala", se naste, traieste si moare, fiind inlocuita in mod necesar de alta. Procesul prin care se trece de la o formatiune la alte este revolutia sociala. Forma cea mai inalta a acesteia a fost revolutia burgheza, caci ea a fost pregatita in pla ideologic si realizata in plan politic, ca forma a luptei de clasa. In urma acesteia, burghezia a cucerit puterea de stat, a realizat statele nationale si a devenit clasa conducatoare. Din acest moment, ea a luat in stapanire intregul aparat de stat (justitie, politie, armata), prin care incepe sa-si apere locul de clasa dominanta.

In al treilea rand, autorii Manifestului arata ca societatea capitalista a devenit nefunctionala: contradictiile antagoniste au devenit violente; crizele economice au devenit o trasatura caracterisitca; instrainarea umana a capatat formele cele mai aberante. Intr-un cuvant, capitalismul a ajuns o societate imorala si periculoasa pentru omenire; ea trebuie sa faca loc unei noi oranduiri – oranduirea comunista (sau "socialista", cum o vor numi urmasii lui Marx si Engels). Aceasta noua oranduire va cunoaste doua faze: faza timpurie, socialismul, care va mai pastra urmele societatii capitaliste, si faza tarzie, comunismul, care va reprezenta "realizarea deplina a esentei umane".

In al patrulea rand, Marx si Engels enunta caracteristicile generale ale noii oranduiri:
a) desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie (nu si asupra bunurilor de consum, cum au inteles antimarxistii);
b) disparitia claselor sociale si, implicit, a exploatarii;
c) disparitia diferentelor esentiale dintre munca fizica si munca intelectuala, datorata progresului tehnico-stiintific, care ii va determina pe muncitorii manuali sa devina "muncitori intelectuali" (deci nu prin acordarea de diplome fara acoperire, cum au inteles mai tarziu comunistii nemarxisti);
d) disparitia treptata a diferentelor esentiale dintre sat si oras, datorita generalizarii industriei in toate sectoarele (inclusiv in agricultura);
e) disparitia diferentelor sociale dintre barbati si femei ("emanciparea femeii" fata de servitutile de pana acum, realizarea ei umana);
f) egalitatea sanselor de realizare umana intre toti membrii societatii (deci o egalitate virtuala, nu o egalitate de facto, de tip egalitarist, cum au inteles-o nemarxistii);
g) disparitia treptata a economiei de marfa, datorata disparitiei diviziunii sociale a muncii (in consecinta, si disparitia banilor);
h) disparitia treptata a statului, prin preluarea functiilor sale politice de catre masele populare ("autoconducerea comunista");
i) disparitia treptata a natiunii si a statelor nationale (comunismul este conceput ca "ultimul stadiu al procesului de universalizare a istoriei", in care fiecare individ se va simti "cetatean mondial").
In contextul acestei viziuni despre progresul istoric, Marx si Engels formuleaza principiul de baza al noii oranduiri: dezvoltarea economica are un singur scop suprem: satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale celor ce muncesc. Din acest principiu decurg alte doua principii, care corespund celor doua faze ale noii oranduiri: "Fiecaruia dupa munca" – pentru faza socialismului – si "De la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa necesitati" – pentru faza comunismului.

Trecerea la comunism inseamna, asadar, o mare schimbare sociala, in defavoarea celor ce traiesc din munca altora si in favoarea celor care traiesc din munca lor. Manifestul Partidului Comunist se incheie cu o profetie pe cat de amenintatoare pentru unii, pe atat de mobilizatoare pentru ceilalti: "Sa tremure clasele exploatatoare in fata unei revolutii comuniste. In aceasta revolutie, proletarii nu au de pierdut decat lanturile si au o lume de castigat!".

Cat s-a realizat din aceasta profetie, voi inceca sa arat in continuare. De ce nu s-a realizat asa cum credeau autorii Manifestului Comunist este mai greu de spus. Ideea mea este ca revolutiile si societatile socialiste din secolul XX au insemnat prea putin aplicarea in practica a teoriei lui Marx. A fost aplicata nu teoria marxiana, ci teoria marxista. Adica "marxism-leninismul", un fel de religie care a vorbit in numele lui Marx dar care i-a tradat teoria (asa cum in numele lui Isus au fost facute cele mai urate crime impotriva umanitatii, care au tradat ideea acestuia despre Iubire, esenta dogmei crestine).

CE ESTE COMUNSMUL?

In continuare voi incerca sa arat ce cred eu ca a fost comunismul – aceasta, in doua planuri: 1) comunismul in general si 2) comunismul in Romania. Fac aceasta distinctie pentru ca am convingerea ca in tara noastra a existat un specific foarte puternic al acestei forme de organizare economica si social-politica.

In aceasta parte a eseului voi incerca sa arat ca prin "comunism" nu nu putem intelege nici aplicarea in practica a marxismului, nici regimul ceausist din Romania. Pentru aceasta, voi incerca sa demonstrez doua teze: a) comunismul nu a fost marxism si b) ceausismul nu a fost comunism.

1) Comunismul in general

Ca experienta istorica, experienta comunismului a inceput o data cu revolutia bolsevica din 1917, condusa de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924), conducatorul partidului bosevic. Denumit propagandistic Marea Revolutie Socialista din Octombrie (MRSO), acest eveniment a fost intr-adevar unul "epocal", in sensul ca a deschis o noua epoca in istoria moderna: aparitia unui sistem de organizare sociala anticapitalist si polarizarea lumii in doua tabere aproximativ egale, ceea ce a dus, dupa al doilea razboi mondial, la asa-numitul "razboi rece" (o forma specifica de organizare a relatiilor internationale si a raportului de putere in plan mondial).

Talentul politic l-a ajutat pe Lenin sa profite de criza interna a imperiului tarist si de nevoia de schimbare resimtita in societatea ruseasca (mai ales la nivelul elitelor), concretizata in revolutia burgezo-democratica din februarie 1917, in urma careia a fost instaurat guvernul Kerensky, un guvern burghez de orientare liberala. De asemenea, el a profitat la maxim de infrangerile armatei ruse in primul razboi mondial, de dezorientarea soldatilor (in marea lor majoritate – tarani), care doreau terminarea razboiului si intoarcerea acasa. El a promis "muncitorilor, taranilor si soldatilor" (soldatii find tot muncitori si tarani!) putere politica, sub forma sovietelor, proprietatea asupra fabricilor si a pamantului, precum si iesirea Rusiei din razboi. Acelasi talent politic l-a ajutat sa faca aliante profitabile cu o gama foarte variata de miscari politice (de la social-democrati, la... anarhisti); stia sa spuna fiecaruia ceea ce vroia sa auda, sa promita fiecaruia ceea ce-si dorea...

Cultura filosofica si pregatirea teoretica in domeniul politic l-a ajutat pe Lenin sa inteleaga lucrarile lui Marx si Engels pana in cele mai mici detalii. Nu cred ce spun unii autori, ca Lenin nu l-ar fi inteles pe Marx. Eu cred ca l-a inteles foarte bine, dar temperamentul lui nu i-a dat voie sa-l accepte pana la capat. De exemplu, Marx credea ca o revolutie proletara este posibila numai in tarile capitaliste foarte dezvoltate, unde industria este foarte puternica, deci si proletariatul industrial este numeros, bine organizat si instruit, capabil sa-si insuseasca teoria stiintifica a revolutiei. Daca Lenin ar fi fost un om "normal", ar fi tras singura concluzie posibila din punct de vedere logic: in Rusia este imposibila o revolutie proletara victorioasa (teza sustinuta de "mensevici", aripa moderata a social-democratilor rusi, si confirmata, pana la urma, de experienta istorica).

Dar Lenin facea parte din stirpea "revolutionarilor rusi" (descrisi de Dostoievski), care nu se impiedica de argumente logice atunci cand este vorba sa schimbe lumea. Pentru a face revolutia, el a fost obligat sa-i demonstreze necesitatea, sa convinga masele ca exista sanse reale de succes. Pentru aceasta, Lenin a modificat teoria lui Marx, aducandu-i corectii esentiale. De exemplu, el spunea ca e preferabil ca industrializarea sa aiba loc sub conducerea muncitorilor, care o vor face in interesul lor, decat sub conducerea burgeziei, motiv pentru care cucerirea puterii trebuie facuta acum, nu cand capitalismul va fi dezvoltat, iar burghezia va fi o clasa mai puternica. Aceasta modificare a teoriei marxiene l-a obligat pe Lenin sa faca multe alte modificari, care au fost, in acelasi timp, denaturari. De exemplu, el a inlocuit "cucerirea democratiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului", prin care intelegea un regim politic autoritar, o continuare a luptei de clasa dupa cucerirea puterii de catre proletariat (vom vedea ca Stalin a transformat aceasta dictatura in totalitarism – cel mai sangeros regim politic cunoscut in istoria moderna). Totalitatea acestor modificari si denaturari s-a numit "invatatura leninista", iar teoria care s-a aplicat in "revolutia si constructia socialista" nu a fost teoria lui Marx, ci teoria lui Lenin.

Dupa moartea lui V.I.Lenin, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi aceasta teorie "marxism-leninism", pentru a fi cat mai credibil. Dar prin politica lui reala, Stalin i-a tradat si pe Marx, si pe Lenin. El a dus o politica de tip imperialist, in care scopul principal era intarirea si extinderea noului imperiu rus, pe care Lenin il denumise, in 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau, pe scurt, Uniunea Sovietica.

Pentru a-si duce politica sa imperialista, I.V. Stalin a impus doua drectii esentiale – una in interior si alta in exterior. In interior, el a instaurat un control politic total, mergand in directia eliminarii "revolutionarilor de profesie" formati de Lenin, care credeau sincer in idealul comunist si care il incurcau in realizarea obiectivelor imperialiste. Pe acestia i-a lichidat sub pretextul ca tradasera "cauza socialismului" sau i-a trimis in lagare de munca (de fapt, lagare de exterminare, asa cum rezulta din romanele autobiografice ale lui Alexandr Soljenitin). In locul lor a adus oameni noi, promovati peste nopate, care i-au devenit fideli. Astfel, in anii ‘30-’40, la conducerea Uniunii sovietice a avut loc inlocuirea "generatiei leniniste" cu "generatia stalinista".

Cel de-al doilea razboi mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-si intari puterea in interior si a extinde granitele imperiului sovietic. In timpul razboiului, la Yalta, el imparte cu Aliatii (SUA si Marea Britanie) continentul european, iar dupa razboi ocupa cu Armata Rosie toate viitoarele "tari socialiste", mai putin Albania si Iugoslavia. Principala forma de dominare politica a noilor tari cucerite a fost declararea acestora "democratii populare", adica tari socialiste. In aceste tari, Stalin a impus "modelul sovietic de socialism", care era, de fapt, stalinism, nu socialism. Stalinismul avea prea putin de-a face cu "leninismul", desi in propaganda se facea apel la "invatatura leninista". Dupa cum am vazut, nici leninismul nu avea prea multe legaturi cu marxismul, desi Lenin facea dese referiri la "opera lui Marx".

Cred ca se poate trage o prima concluzie: ceea ce s-a aplicat in "tarile socialiste" din Europa a fost nu modelul marxian al socialismului, ci modelul sovietic. Despre acest model se pot spune cu certitudine doua lucruri:
i) el nu era valabil pentru celelalte tari, care aveau alte traditii istorice decat Rusia;
ii) el nu fusese valabil nici macar pentru Rusia, care avea alt nivel de dezvltare decat tarile occidentale pentru care Marx proiectase revolutia socialista. *

Iata cum cred eu ca se explica esecul comunismului in tarile europene: a fost vorba de aplicarea unor modele de trecere socialism inadecvate la realitate, precum si de aplicarea unor metode de construire a noii oranduiri care nu se inspirau din teorie, nu se bazau pe legile obiective ale istoriei si societatii. Ele nu s-au bazat pe cunoastere, ci pe vointa de putere a unor conducatori si a unor camarile formate in jurul acestora, devenite ulterior "elite politice" - de fapt, niste structuri birocratice, formate din functionari de partid si de stat, care conduceau in interesul lor, iar nu al "clasei muncitoare si aliatilor ei", asa cum pretindeau.

Prin aceasta deformare a fost tradat insusi scopul suprem al noii societati, pe care Marx si Engels il formulasera astfel: "satisfacerea continua a nevoilor materiale si spirituale ale maselor". Acesta se leaga, insa, de o serie de alte abateri de la teoria lui Marx:
- economia nu a fost controlata de masele muncitoare, prin intemediul democratiei participative (sub pretextul "planificarii stiintifice a economiei", partidele comuniste au instaurat o economie hipercentralizata, aflata in mainile aparatului de stat, ineficienta si incapabila sa se adapteze la revolutia stiintifico-tehnica care a izbucnit dupa razboi);
- principiul socialist "fiecaruia dupa munca" nu a fost respectat (oamenii nu au fost retribuiti dupa cantitatea si calitatea muncii depuse de fiecare, ci dupa criterii de ordin politic: fie dupa importanta muncii lor pentru mentinerea regimului comunist, fie din ratiuni de "liniste sociala", fie dupa ideea stupida a "omogenizarii sociale" - ceea ce a dus la deprecierea muncii si a oamenilor cu adevarat muncitori, la un fel de "chiul general");
- nu a fost desfiintata exploatarea omului de catre om (expoatarea unei clase de catre alta a fost inlocuita cu exploatarea tuturor oamenilor muncii de catre stat, care a jucat rolul de "patron general");
- clasa muncitoare nu a avut rol conducator (in locul "autoconducerii comuniste" a fost o "dictatura de partid", exercitata in numele "dictaturii proletariatului", iar in interiorul partidului se exercita dictatura unui grup, pe care analistii l-au numit nomenklatura);
- nu a avut loc "cucerirea democratiei" (Marx), adica trecerea ei din mainile burgheziei in mainile oamenilor muncii (partidele comuniste au renuntat la drepturile cetatenesti, au incalcat drepturile omului, instaurand fie dictatura, fie totalitarism, justificate printr-o demagogie democratica, denumita "democratie socialista", care era prezentata ca superioara celei burgheze, dare care era inferioara acesteia);
- statul nu a fost un "stat socialist" (el nu reprezenta puterea maselor populare sau a "oamenilor muncii de la orase si de la sate", cum se spunea, de pilda, in Constitutia Republicii Populare Romane proclamate la 30 decembrie 1947);
- nu au fost inlaturate cauzele instrainarii umane (la cauzele existente in capitalism, pe care le semnalase Marx, au fost adaugate altele, specifice comunismului – cum ar fi teama de politia secreta sau mimarea atasamentului pentru regim de dragul parvenirii sociale);
- omul nou nu s-a format in directia preconizata de Marx (in locul "personalitatii multilateral dezvoltate" si al "cetateanului cu inalta constiinta civica", solidar cu semenii si participant activ la viata sociala, s-a raspandit tipul omului duplicitar, profitor, dornic de a parveni prin orice mijloace, care evita cat poate munca si asumarea de responsabilitati civice, preferand sa se "descurce" de unul singur, in detrimentul comunitatii).

Din pacate, nota de plata pentru greselile facute de inaintasii nostri o platim noi, cei de azi, inclusiv generatia mea, care chiar ca nu avem nici o vina. Iata de ce ma preocupa cu adevarat problema aceasta, a comunismului – si mai ales problema comunismului din Romania, caci noi pe acesta l-am mostenit.

2) Comunismul in Romania

Scopul meu este sa-mi dau seama cat mai clar cine sau ce a fost de vina. Pentru aceasta, incerc sa-mi raspund la cateva intrebari: A fost o teorie utopica sau o aplicare stramba a ei? Daca a fost utopica, de ce au crezut in ea zeci de milioane de oameni? De ce unii mai cred si astazi? Sa fie atat de prosti oamenii? Sa fie atat de multi prosti? Daca nu a fost o utopie, de ce a fost aplicata stramb? Sa fie oamenii atat de vanitosi, de ignoranti, de lacomi si de lenesi incat sa-si bata joc de o teorie care le promitea o viata mai buna?

Ca sa raspund la aceste intrebari, voi spune ce cred despre comunismul din tara noastra, despre care am aflat cele mai multe lucruri, si de la "sursa".

Profitand de prezenta trupelor sovietice in Romania si de dominatia sovietica, in general, comunistii au fortat unirea PCR (sub 1.000 de membri) cu Partidul Social-Democrat Roman (peste 100.000 de membri); unirea s-a realizat in februarie 1948 si a fost prezentata ca "unificare politica si organizatorica a clasei muncitoare din Romania". Noul partid s-a numit Partidul Muncitoresc Roman (PRM) si il avea in fruntea sa pe Gheorghe Gheorgiu-Dej, un fost muncitor feroviar, fara prea multa cultura politica, dar deosebit de inteligent si bun organizator. El avea o anumita aura de erou printre ilegalisti, datorita deselor arestari si detentii.

Fiind un partid slab din punct de vedere organizatoric, fara structuri in teritoriu, fara oameni politici de valoare si fara o sustinere populara adevarata, PCR/PMR a devenit o simpla anexa a P.C. (b) din URSS, devenit in 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). In acest context, socialismul in tara noastra nu a urmat liniile directoare ale teoriei lui Marx, si nici macar ale teoriei lui Lenin. El a fost aplicarea modelului sovietic de socialism, adica un stalinism adaptat la conditiile romanesti. In numele "internationalismului socialist" a fost nimicita orice traditie nationala (culturala, ideologica, politica); istoria nationala a fost re-scrisa, fiind exagerat rolul istoric al miscarii muncitoresti si al partidului comunist. Putinii comunisti cultivati si patrioti (de exemplu, Lucretiu Patrascanu) au fost indepartati de la conducere, exclusi din partid, arestati si chiar ucisi (cazul lui Patrascanu). Autorul moral al acestor crime a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se temea de faptul ca acesti oameni ii vor lua locul la conducerea partidului.

Moartea lui, survenita in 1965, a permis ascensiunea la varful partidului a lui Nicolae Ceausescu (1918-1989), provenit din cercul "ilegalistilor" (unde intrase din adolescenta) si din structurile militare (a raspuns, multi ani, pe linie de partid, de Armata). O siretenie innascuta si experienta in munca de comanda i-au permis monopolizarea puterii si instaurarea unei "dictaturi interne" – dictatura grupului sau in interiorul partidului. Combinatia dintre putere si incultura a dus, ca de obicei, la deregleri pshice majore. Astfel, la inceputul anilor ’70 pune la cale cultutul personalitatii si, cu timpul, ajunge sa creada el insusi in aceasta forma de propaganda.

Dupa Congresul al XI-lea al PCR (1974), Ceausescu instaureaza dictatura personala in partid si in stat, devenind nu numai secretarul general al PCR, ci si Presedintele Romaniei (functie infiintata de el, pentru el). Acesta dictatura a fost exercitata, de fapt, de el si de membrii familiei sale – in special sotia lui, Elena (femeie aproape analfabeta, provenita din lumpenproletariatul bucurestean). Timp de 15 ani (1974-1989), in Romania a existat un regim politic caracterizat de voluntarism, autoritarism si izolationism, care a scos tara noastra de pe traiectoria dezvoltarii moderne si din circuitul international al valorilor materiale si spirituale. Astazi platim pentru toate greselile facute in regimul ceuasist.

Folosesc si eu expresia "regimul ceausist" pentru ca este greu sa clasificam acest regim, pe care eu il consider specific Romaniei. Ceea ce cred ca este e in afara oricarei indoieli este ca el nu putea sa se nasca decat in contextul unui regim totalitar. Asadar, el a fost o forma de totalitarism.

3) Totalitarism si comunism

In cartea sa Democratie si totalitarism (Editura Humanitas, 2001), politologul francaz Raymond Aron defineste totalitarismul astfel:
1) monopolul unui singur partid;
2) existenta unei ideologii oficiale de stat;
3) monopolul statului asupra intregii puteri si a tuturor convingerilor;
4) activitatile economice si profesionale sunt supuse statului;
5) totul este apreciat dupa criterii ideologice si politice.

Se poate observa ca regimul comunist din Romania corespunde perfect acestor trasaturi. El s-a nascut prin desfiintarea tuturor partidelor nemuncitoresti si unificarea fortata a partidelor muncitoresti (februarie 1948). Partidul unic si-a impus propria ideologie intregii societati, ca singura adevarata si obligatorie. Astfel, a fost lichidat pluralismul ideologic, deci si orice posibilitate de opoztie politica sau civica. In lipsa unui feed-back din partea societatii, regimul politic a devenit insensibil la nevoile reale ale maselor si opac la realitatea obiectiva. Drept urmare, regimul comunist a ajuns incapabil sa se adapteze la schimbarile istorice, la devenirea realitatii sociale. Inainte de a muri (in 1989), el fusese in coma timp de cel putin 10 ani.

In varianta comunista a totalitarismului, punctele 1 si 3 din definitia lui Raymond Aron se suprapun, caci monopolul partidului unic s-a confundat cu monopolul statului: partidul a "ingitit" statul, dand nastere unei structuri originale: partidul-stat. S-a nascut o patura sociala dominanta, formata din functionarii de partid si de stat (numita de unii autori nomenklatura). Ea a confiscat toate structurile societatii – politice, economice, sociale si culturale, pe care le-a folosit pentru exercitarea puterii doar in propriul sau interes; idealul comunist, drepturile democratice, nevoile maselor sau legile obiective ale societatii erau luate in considerare numai atunci cand acest lucru nu contravenea intereselor paturii dominante. Au fost incalcate in mod sitematic Constitutia si legile tarii, drepturile si libertatile cetatenesti, principiile socialismului. Cum a fost posibil asa-ceva?

Cred ca viciul de fond al sistemului stalinist a fost incalcarea principiului democratic al separarii puterilor in stat; legislativul, executivul si juridicul au depins de o singura autoritate: partidul unic. Acesta a inlocuit statul. Dar si partidul a fost distrus, daca avem in vedere "dictatura interna" instaurata de Stalin sau de Ceausescu, precum si transformarea lui intr-o organizatie de masa, intr-un fel de sindicat (in 1989, PCR avea peste 4 milioane de membri, la o populatie activa de cca 8 milioane!).

In concluzie, complexul "partid-stat" a dus si la distrugerea partidului, si la distrugerea statului. Cred ca este cea mai periculoasa mostenire pe care ne-a lasat-o regimul comunist: vidul politic pe linia vietii de partid si vidul de putere pe linia vietii de stat. De aceea merg lucrurile asa cum merg in tarile care au avut regimuri politice totalitare (printre care si Romania).

Afirm acest lucru deoarece cred ca nu peste tot a fost totalitarism. In unele tari socialiste a existat doar dictatura (R.D. Germana, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria). Conditiile istorice din aceste tari, traditiile lor democratice, o anumita psihologie a popoarelor respective au facut ca "dictatura proletariatului" impusa de sovietici sa nu degenereze in totalitarism, iar intr-o tara ca Iugoslavia lui Tito, aceasta sa nu se aplice niciodata.

In Polonia au existat tot timpul mai multe partide: pe langa cel comunist au mai fost unul al intelectualilor catolici si altul al taranilor proprietari de pamant (in aceasta tara, agricultura nu a fost niciodata cooperatvizata in intregime, dupa modelul sovietic).

In R.D.G., Biserica Evanghelica a fost foarte puternica, limitand puterea partidului comunist (la fel ca in Polonia, unde Biserica Romano-Catolica a sprijinit dizidenta si, pana la urma, a contribuit la prabusirea comunismului).

In Cehoslovacia au existat puternice forte de opozitie (de pilda, Charta ’77), o literatura subversiva (cunoscuta sub denumirea populara de samizdat), precum si multi dizidenti cunoscuti si indragiti de populatie (de exemplu, actualul presedinte al Cehiei, Vaslav Havel).

In Ungaria, dupa revolutia antisovietica din 1956, Janos Kadar a introdus masuri de liberalizare in economie si a condus partidul comunist in stil democratic, permitand ca in conducerea acestuia sa patrunda multi reformisti (ei au si preluat puterea dupa 1989, conducand cu succes tranzitia la economia de piata si la democratie).

In Iugoslavia (tara in care trupele sovietice nu au intrat niciodata) s-a exercitat un regim politic autoritar, deci nici macar dictatorial. Libertatile democratice si drepturile cetatenesti au fost respectate pe scara larga (inclusiv posibilitatea de a calatori si de a munci in strainatate). Iosip Broz Tito a fost singurul lider comunist care a aplicat autoconducerea muncitoreasca, fiind cel mai aproape de teoria lui Marx despre autoconducerea comunista.

Spre deosebire de totalitarism, dictatura nu desfiinteaza orice opozitie; desi este un regim politic dur, care foloseste metode violente, dictatura nu anuleaza orice forma a societatii civile. Tocmai de aceea, aceasta se poate manifesta in mod organizat. In toate tarile in care a fost dictatura au existat puternice miscari populare impotriva modelului sovietic de socialism. Cele mai cunoscute sunt "Revolutia Ungara" (1956), "Primavara de la Praga" (1968) si miscarea sindicala "Solidaritatea" din Polonia (intregul deceniu 9).

In concluzie, regimurile politice de tip comunist au cunoscut, cel putin in Europa, mai multe forme:
- regim autoritar (Iugoslavia);
- regim dictatorial (RDG, Polonia, Cehoslovacia si Ungaria);
- regim totalitar (URSS, Romania, Bulgaria si Albania).

De ce in URSS - am aratat deja. De ce in Bulgaria - este simplu de explicat: trupele sovietice au stat aici din septembrie 1944 pana in 1990. Mai greu de explicat este de ce in Albania (unde Armata Rosie nu a calcat) si in Romania (de unde aceasta s-a retras in 1957).

Regimul politic din Albania comunista s-a nascut stalinist si a murit stalinist. Comunistii albanezi sunt singurii care nici nu au de-stalinizat socialismul, nici nu au mimat de-stalinizarea (precum comunistii sovietici sau cei romani). Pur si simplu, ei au pastrat toate formele stalnismului initial, acuzandu-i pe toti ceilalti (inclusiv pe sovietici!) de "tradare a comunismului". Singurii cu care au continuat sa colaboreze au fost comunistii chinezi.

In ceea ce priveste Romania, consider ca aici a avut loc a ampla sinteza intre specificul national ("romanismul") si stalinism, Dupa cum spunea de curand cineva, intr-o importanta revista de cultura, ceausismul a fost "o combinatie intre Stalin si Caragiale".

4) Ceausismul – un stalinism in varianta romaneasca

Pentru a pune stapanire pe complexul partid-stat, Nicolae Ceausescu a inceput prin masuri de liberalizare si de ridicare a nivelului de trai. Dupa 1989, multi oameni de stanga au crezut ca e cazul sa ne intoarcem la aceasta perioada, in care vedeau un "socialism cu fata umana", adica un socialism democratic, capabil sa se reformeze din interior. Din pacate, experienta istorica ii contrazice. Masurile de liberalizare au fost retrase in momentul in care ele riscau sa atenteze la interesele paturii dominante. Concomitent a fost pusa la cale o "revolutie culturala" de tip chinezesc, adica o noua forma de "proletcultism", dar, de data aceasta, combinata cu nationalismul xenofob. Acest lucru a determinat inchiderea treptata fata de Occident si orientarea politicii externe spre "lumea a treia", adica spre cele mai sarace tari ale lumii.

Anii 1965-1970 din Romania ne demonstreaza nu faptul ca stalinismul era reformabil din interior, ci faptul ca regimul politic din tara noastra a fost o forma extrema de totalitarism, iar Ceausescu - "mai stalinist ca Stalin".

Din momentul in care Ceausescu a luat in stapanire complexul partid-stat, el a folosit ...........................................

Cauta